Melancolie

Timpul mi-a strâns clipele în pumni,
Ca pe niște semințe de pustiu,
Le-a semănat în sufletu-mi îmbibat
Cu amarul din gene dezlegat.

Flori roșii de mac
Înfloresc în urma ta
Și-n petalele lor
Clocotește acum sângele
Viitorului zdobit de dor.

.

Vodka e îmbrățișarea durerii scursă în pahar.

Sfoara

Sunt câteva zile de când am început să țes
În zadar și des
Un fir subțire de infime speranțe.
Am agățat în el regrete, amintiri despre acele dimineți
Cu miros de cafea, certuri și firimituri de „te iubesc”.

Trupul și mintea nu-mi îngăduie să părăsesc
Colivia de spini a trecutului.
Dar cine stie, poate sufletul se va agăța
De sfoara asta atât de subțire
Și pe nesimțite, neștiut de nimeni,
Va evada.

...

Muzica se-ntrece cu ploaia dinadins.
Tăcerea se zdrobește între note
Și se prelinge pe buzele geamului deschis.

În cer Dumezeu mângâie vioara și îngerii plâng.
Numai Lucifer dansează cu Noaptea
Când stelele ei cad pe rând
Zdrobite de un singur gând:
Cine a uitat Iubirea pe pământ?
Poate Dumnezeu auzind îngerii plângând
Sau poate Lucifer sărutând Noaptea și zâmbind...

Pata

Bunicul meu a murit.

Bunicul meu a murit în aprilie.

Bunicul meu a murit și timpul a uitat să trecă.

Timpul a uitat să facă din durere o amintire.

Bunicul meu avea o casă modestă la țară, construită cu mâinele lui puternice dar modeste. În casă este un cuptor pe care el dormea lângă un rodio vechi la care asculta mereu "Radio România" și lângă un telefon bej care suna din de în ce mai rar, la care vocea mea nu s-a mai auzit de peste doi ani de zile. După ce termina munca pe câmp și în curte își odihnea trupul trudit cândva timp de 10 ani în chinurile lagărului din Siberia. Îi placea să citească Biblia și reviste religioase sau să-i povestească bunicii amintiri cu nepoții lui, mai cu seama cu mine când aveam aproape cinci ani și mergeam cu el peste tot întrebându-l despre orice.

Când mă gândesc la el îmi amintesc glumele lui naive de care râdeam cu atâta poftă, privirea senină și albastră ca cerul în zilele călduțe de primăvară, trupul care nu făcea loc slăbiciunii în mișcările lui lente, vorbele duioase și rare, săruturile amestecate cu lacrimi de bucurie care se așezau pe obraji, pe ochi, pe frunte și, când am devenit "domnișoară", pe mâinele mele. Nu am știut niciodată ce sentimente curate și puternice se așterneau odată cu fiecare sărut. Țin minte cum îmi frecam gingaș obrajii, apoi mâinele, căci barba bunicului meu era aproape mereu nerasă și atingerea ei aspră îmi dadea fiori, încât de fiecare dată simțeam nevoia să opun o mică rezistență.

Doar ce făcusem 20 de ani când am revenit în curtea de la țară unde mi-am petrecut o parte din copilăria mea. Eram grăbită și am intrat cu pași mari în casa lui ca să dau un telefon. M-am izbit cu o forță cumplită de lipsa lui atât de dureroasă. Era liniște și frig. M-am apropiat de telefon și am rămas suspendată în timpul care a uitat să mă învețe despre ce-i singurătatea în casa în care m-a învățat despre ce-i iubirea necondiționată. Am simțit puțină căldură în obraji odată cu primele lacrimi. Mi-am amintit de atingerea aspră și de sărutul umed... Doamne cât de mult îmi lipsesc! Mi-am îndeptat ochii spre cele două perne aranjate frumos, cele care-i sprijineau trupul când citea și poate aștepta să-l sun. Mi-am amintit când m-a pus prima oară să citesc Cântarea Cântărilor, cred că aveam 16 ani, apoi mi-a spus că am ochi de porumbiță. A fost cel mai frumos lucru pe care l-a spus cineva vreodată despre ochii mei aproape negri care uneori privesc lumea violent de insistent. Mă gândeam la toate și la nimic, îi simțeam lipsa cu fiecare por. Mi-am îndreptat apoi ochii spre perete și am văzut acolo o pată gri lăsată de hainele lui îmbibate cu ploi, cu ninsori și cu noroi. Mi-am aruncat toată duioșia spre pata făcută de el în lipsa mea și-mi venea s-o iau în brațe ca pe ultimul lucru care-i păstra oarecum prezența. Am vrut s-o ating dar ușa s-a deschis și vocea tatălui meu îmi spunea să mă grăbesc. Am dat un telefon și am iesit buimacă.

Oare asta e tot ce putem lăsa în urma noastră? O pată?

alchimie

îmi beau vinul roșu și dulce
în care am stors sânge de vise
coapte-n nopți cu parfum de vară.

în lipsa ta distilez suspine din tăcere,
fum greu de iluzii îmi curge prin artere -
se pare că am uitat demult să fiu doar amintire...

zi de toamnă

norii își întind ramurile gri
peste geamul meu pustiu
îmi scot sufletul prin țigări -
mi-e dor să nu mai fiu...